Articol publicat in: Divertisment
Pe 7 august 2011 se împlinesc doi ani de când Tatiana s-a retras în liniştea eternă. Obosită de viaţă, de luptă, iubită şi părăsită, trădată şi uitată, s-a retras în singurătate. Acum nu-l mai aşteaptă pe Dumnezeu, la cină, să bea un ceai împreună, ci a urcat ea la Dumnezeu, pentru că prea grea i-a fost aşteptarea.
Îi ascult vocea amprentată de o tulburătoare tristeţe. Îi privesc chipul care parcă nu ştia să găzduiască fericirea. Merg adesea la mormântul ei… şi ştiu că Tatiana nu mai este. Nu mai este printre noi, dar a rămas cu noi… în inimile noastre. În inimile celor care i-au iubit cântecul şi-a găsit sălaş pentru totdeauna… în lume nu a avut niciodată casa ei. A locuit tot timpul cu chirie, luptând cu înverşunare pentru două mari pasiuni: IUBIREA ŞI MUZICA.
Într-un interviu Tatiana spunea: „îmi doresc să adorm în braţele cuiva şi să mă trezesc în braţele cuiva şi să mor în braţele cuiva… iubirea rămâne totuşi lucrul cel mai important de pe lume. Şi nu se poate face nimic fără dragoste, nimic durabil şi viaţa e mai urâtă fără dragoste. Cred că la baza lumii stă dragostea. La baza tuturor lucrurilor…”
Tatiana a trăit totul la intensitate maximă. Şi dragostea şi suferinţa şi dăruirea şi singurătatea. Lacrimile sufletului ei şi le-a revărsat în cântec, acolo unde şi-a găsit cel mai liniştitor refugiu.
În ediţia de colecţie a Jurnalului Naţional, din 14 septembrie 2009 , Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, duhovnicul Tatianei spunea: „Tatiana era un om credincios… Cred că testamentul ei religios ni l-a lăsat în cântecul ale cărui versuri le-a scris chiar ea: “Dă, Doamne, iarnă!”. Este de fapt o rugăciune, rugăciunea Tatianei. Aici Îi cere lui Dumnezeu să împartă cu ea toate greutăţile vieţii. Şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea ei. A împărţit cu ea durerea din lacrimă şi i-a dăruit mângâierea şi alinarea, a împărţit cu ea tăcerea şi singurătatea nopţii, a împărţit cu ea trădarea şi i-a şters chinul, a împărţit cu ea minciuna azvârlită pe singurătate şi a pus în locul ei linişte, a împărţit cu ea tristeţea şi durerea şi, în cele din urmă, totuşi şi iubirea, aşezând peste toate iarna de peste veac.
Totdeauna am ascultat şi am privit acest cântec ca pe un testament spiritual al Tatianei. De altfel, cuprinde în el tot zbuciumul vieţii ei. O viaţă zbuciumată prin care a trecut cu mult curaj, cu optimism şi mai ales cu puterea de a lua în râs durerile şi necazurile. Aşa o ştiau şi prietenii, mai mereu gata să facă haz de necaz, oricât de greu ar fi fost. Era minunat cum totul se înveselea în jurul ei, cum toţi se simţeau bine… Tatiana a fost un suflet curat, care a iubit şi s-a dăruit mult. A fost un copac fără pădure care şi-a oferit aproape toate frunzele celor dragi şi celor care o ascultau. Şi asta până când a fost să-şi doarmă somnul veşnic lângă un copac fără frunze, cum s-a obişnuit să fie ea toată viaţa.”
