Articol publicat in: Divertisment


Era o noapte liniştită. Un dor nestăvilit gonea fără milă o biată fiinţă în faţa unei uşi. O uşă ca oricare alta poate, dar totuşi atât de specială. În spatele ei se afla EL, cel mai important om din viaţa unei veţi. Cu paşi osteniţi s-a apropiat de uşă. S-a oprit, a privit şi a mers mai departe. Pe treptele casei, aştepta câinele lui. S-a apropiat de el şi fiinţa aceea sfâşiată de dor, îl mângâia cu duioşie… Câinele îi mulţumea dând din codiţă… A sunat telefonul. Era EL…

-Ce faci? Eu acum am ajuns acasă şi sunt foarte obosit.

I-au dat lacrimile.

-Ce fac? Sunt în faţa uşii tale, îl mângâi pe Dino .

-Cum adică?

-Adică, aşa cum am spus. Sunt în faţa uşii tale!

A tăcut câteva secunde după care a adăugat surprins şi dezorientat:

-Eu o să fac un duş şi o să mă culc…

-Bine, fă cum vrei! a spus fiinţa sfâşiată de dor… şi a închis.

Lacrimi amare se rostogoleau din ochii ei. Privea uşa aceea care ar fi vrut să se deschidă… prin care şi-ar fi dorit să-l zărească pe El… O uşă ca un zid duşmănos o împiedica să-i vadă chipul celui pe care-l iubea, zâmbetul lui, privirea lui…

„De ce plângi, de ce? De ce suflete?” se întreba.

„Pentru că mi-e dor şi pentru că El nu înţelege,” îşi răspundea, „pentru că era acolo şi pentru că nu mi-a deschis… plâng, pentru că am învăţat să plâng…”

Dino, o privea în ochi, cu înţelegere. Dacă ar fi putut vorbi, i-ar fi spus să nu mai plângă…Răvăşită s-a ridicat şi a plecat… fără ţintă. DINCOLO DE UŞĂ rămăsese El. Rătăcind pe străzi – ea. Şi lacrimile ei, parcă au chemat lacrimile cerului… A început să plouă şi ploua… şi ploua… şi ea rătăcea pe străzi… Minutele treceau, orele la fel, în aceeaşi formulă: EL DINCOLO DE UŞĂ, ea mergând prin ploaie…

Imagini şi cuvinte se îmbulzeau în mintea ei… ploaia o înveşmântase cu totul în lacrimi… Noaptea o acoperise cu întunericul ei… Totul devenise de nesuportat… El rămăsese acolo… ea nu putea rămâne niciunde… O dorinţă de a nu mai fi s-a cuibărit în inima ei… Dorul de El şi noaptea nu-i întunecase doar chipul, ci şi sufletul… Ar fi vrut să dispară cu totul, să nu mai fie… Să-l elibereze de ea…

„O să-l mai sun o singură dată şi bine ar fi să nu răspundă, să pot pune punct acestui calvar…” şi l-a sunat… Şi i-a răspuns. Şi n-a întors-o din drum, dar i-a întors gândul. Gândul care încerca să o dărâme.

„Poate mă va înţelege… trebuie să rezist şi să sper că mă va înţelege!” Mergea de parcă n-ar mai fi fost… Parcă se contopise cu ploaia… Şi orele treceau… Se apropiau zorile… Şi ea înveşmântată în lacrimi trebuia să ajungă acasă, să se ascundă de ochii lumii, să nu-i cunoască nimeni tristeţea… Şi noaptea aceea a trecut. Cu El DINCOLO DE UŞĂ, şi ea rătăcind prin ploaie…

„Cel ce iubeşte mai mult, suferă mai mult”, amândoi ştiau asta, chiar dacă El era DINCOLO DE UŞĂ şi ea plângând prin ploaie…