Articol publicat in: Cultura
Când în suflet îţi rămâne doar un ecou plăpând. Când doar lacrima mai ştie să se nască, atunci când nu mai poţi să mai alergi după o speranţă… aştepţi un semn de la viaţă… şi viaţa tace. Adevăratul calvar începe atunci CÂND VIAŢA TACE. Chiar dacă întinzi mâinile, chiar dacă plângi, chiar dacă strigi… nu primeşti nici un răspuns… căci viaţa tace.
Se face noapte şi se face dimineaţă… e soare sau plouă… e iarnă sau vară… timpul e acelaşi, fără nimic nou. Liniar şi stupid nici el nu te mai face să simţi că trăieşti. Amintirile s-au jucat de-a v-aţi ascunselea şi s-au rătăcit într-un trecut care a dispărut. Devenit un gol imens eşti imponderabil într-un timp ce nu-ţi aparţine… Nimic din trecut, nimic din prezent, nimic din viitor… Cauţi un răspuns, un colţ de amintire, un vârf de lumină, dar… viaţa tace.
Din coşmar în coşmar, ca dintr-o piatră-n alta, străbaţi un ocean aparent fără sfârşit, aparent vital şi totuşi duşmănos… Dorul a dispărut, iubirea şi ea… cel ce a fost nu mai este, cel ce ai fost nu mai eşti… Te întorci şi strigi cu disperare către viaţă… dar viaţa tace…
Şi cum să sfâşii tăcerea vieţii? Cum să o obligi să-ţi vorbească? Cum să-i ceri înapoi amintirile, zâmbetul, speranţa?… Cum să redevii ce-ai fost? Cum să te regăseşti şi să te recompui dacă ai devenit un gol imens?… Te întorci din nou şi strigi:
-DE CE TACI VIAŢĂ, DE CE TACI?
Şi viaţa nu-ţi răspunde… nu-ţi răspundeeeee…
